Ecclesiologie 101
(Ediţie revizuită)
De Curtis Pugh
Scriind
înainte „Escatologie 101”, în care am abordat lucrurile fundamentale care
priveau evenimentele timpului sfârşitului, ofer acum „Ecclesiologie 101”.
Sper că va fi de ajutor oilor Domnului. Poate ar trebui, pentru cititorii
din afara SUA, să explic ce înseamnă „101”. Stereotipic, cel
puţin, cursurile de bază sau elementare din primul an de universitate
se numără cu începere de la „101”. Aşadar, natura acestui articol
este aceea de a furniza o abordare de început a ecclesiologiei, sau a doctrinei
despre biserică.
Îmi
pare că există patru opinii printre baptiştii moderni în ce
priveşte felul în care trebuie organizate bisericile. Aceste patru opinii
i-au forţat pe baptişti să intre în patru tabere diferite.
Aceste tabere sunt atât incompatibile (nu pot să coexiste armonios) cât
şi ireconciliabile (nu pot fi aduse în armonie). Voi încerca să ofer
o evaluare corectă, concisă şi uşor de înţeles a
primelor trei opinii împreună cu câteva obiecţii îndreptate împotriva
lor şi să o susţin pe a patra. Din moment ce nu pot găsi
primele trei opinii susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pot furniza
texte care să susţină vreuna din ele.
Prima
poziţie susţinută de unii care se numesc baptişti este ceea
ce numesc, „opinia autorităţii
directe”. Enunţată concis, această opinie afirmă
că orice grup de oameni botezaţi pot să se adune şi să
se organizeze într-o biserică. Unii care susţin această
poziţie ar spune că persoane nebotezate se pot aduna şi
iniţia botezul în grupul lor. Aceştia pretind nu doar autoritate
directă de a se forma într-o biserică, ci şi de a boteza pe baza
aceluiaşi fel de autoritate. Această opinie presupune că ei au
autoritatea de a face aceste lucruri dată direct de Cristos, şi
că El îi va recunoaşte ca biserică adevărată
datorită acţiunilor lor. Uneori această poziţie se mai
numeşte şi „opinia
auto-constituirii”.
Obiectăm
la această opinie din mai multe motive, în primul rând fiindcă nu
avem nici un exemplu nou testamentar de biserici adevărate care să fi
început în acest fel. Pe de altă parte, avem exemplul unui grup dintre
Neamuri care s-au întors la Domnul în Antiohia. În consecinţă,
Biserica din Ierusalim a autorizat un membru al ei să meargă la
Antiohia, evident pentru a verifica ce auziseră şi pentru a
acţiona în consecinţă. Acţiunile sale includeau
fără îndoială botezarea şi aşezarea lor în
rânduială, din moment ce aceasta era practica apostolilor (Fapte 11:22;
Tit 1:5). Este afirmat clar că sub lucrarea sa „destul de mult norod s-a
adaos la Domnul” (Fapte 11:24). Aceşti oameni aveau nevoie de botez
şi de învăţătură pentru a împlini tot ceea ce a
poruncit Cristos. Este de asemenea interesant şi important de observat
că doar după ce Barnaba a slujit grupului din Antiohia, ei au fost
numiţi „biserică” de Duhul Sfânt (Fapte 11:26).
De
asemenea, nu avem nici un Cuvânt al lui Cristos sau al vreunui apostol prin
care să se dea unor persoane botezate această „autoritate
directă” imaginară. Matei 18:20, pasajul în care se vorbeşte
despre cei „doi sau trei adunaţi în Numele Meu” NU învaţă o
asemenea „opinie a auto-constituirii”.
Acest pasaj are legătură cu o biserică deja înfiinţată
ce tratează probleme de disciplină, după cum arată clar
contextul. Organizarea bisericii nu se avea deloc în vedere când Domnul a
rostit aceste cuvinte! Încercarea de deformare a pasajului pentru a-l face un
text-suport pentru auto-constituirea unei biserici este o copilărie
şi încalcă toate regulile logice de interpretare a Bibliei.
Obiectăm
de asemenea fiindcă o astfel de metodă este în neorânduială în
aceea că persoane care au fost excluse din părtăşia unei
biserici adevărate pot, fără pocăinţă şi
îndreptare a vieţii – fără să îndrepte situaţia
înaintea bisericii lor anterioare – să se formeze într-o nouă
biserică în desconsiderare flagrantă faţă de biserica lor
anterioară. Bisericile organizate în acest fel fac ca disciplina
bisericească să cadă în derâdere, la fel cum face şi
comuniunea deschisă [Comuniunea deschisă înseamnă acceptarea la
Cina Domnului a oricui doreşte să participe, fără nici o
restricţie – n.tr.]. Şi astfel, la fel cum bisericile care
susţin comuniunea închisă nu au părtăşie la nivel de
biserică cu cei care cred comuniunea deschisă, celor care cred în
organizarea biblică a bisericii li se interzice să aibă
părtăşie cu cei care susţin această opinie aflată
în neorânduială sau eretică. Biblia spune: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos,
vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile
pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tesaloniceni 3:6)
şi „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări [în Gr. – hairetikos, eretic
– n.tr.]” (Tit 3:10). Aşadar,
fie că această opinie este privită ca nefiind conformă
orânduielii sau a fi eretică, baptistul credincios nu poate coopera sau
avea părtăşie în mod drept cu ei sau cu bisericile lor. A face
aşa ceva înseamnă a fi trădător al adevărului!
Noi
credem că opinia autorităţii directe este periculoasă
deoarece conferă individului membru dreptul de a se retrage din
părtăşia unei biserici – fie pentru a forma o biserică
nouă, fie pentru a evita disciplinarea corectă, fie amândouă.
Acolo unde se adoptă un astfel de plan, disciplina bisericească ajunge
să fie golită de sens şi scop.
Obiectăm
faţă de această opinie de asemenea fiindcă este
contrară Marii trimiteri. În
acea trimitere Domnul nostru şi-a afirmat autoritatea şi a poruncit
bisericilor Sale adevărate să facă în absenţa Sa acele
lucruri pe care El le făcea când era pe pământ. Opinia auto-constituirii
ar permite oricărui grup să se organizeze într-o biserică
şi prin actul lor să se califice pentru lucrarea pe care Cristos a
conceput-o a fi dusă mai departe de un trup specific – biserica Sa.
Dacă ar exista ceva care să se numească „Arminianism ecleziastic”, atunci această poziţie s-ar
numi cu siguranţă aşa! La fel cum Arminianul crede că este
mântuit datorită a ceva ce a făcut el însuşi, la fel,
aceşti „Arminieni ecleziastici”
cred că sunt Biserici botezate legitime ale lui Cristos datorită a
ceva ce au făcut ei: datorită a ceva ce au făcut fără
nici o legătură cu o biserică ce avea trimiterea lui Cristos de
a continua lucrarea pe care El o făcea.
Şi
ce a făcut Cristos cât timp a fost pe pământ? A făcut ucenici,
i-a botezat şi i-a adunat într-o biserică (Ioan 4:1; 1 Cor. 12:28 ). Ce lucrare a
lăsat El bisericii Sale? Aceeaşi pe care El o făcuse,
bineînţeles. Cristos nu şi-a propus ca lucrarea Sa să fie
îndeplinită de credincioşi luaţi la modul individual sau de un
grup de credincioşi botezaţi care să acţioneze în afara
trupului unei biserici. De aceea pare de neconceput a gândi căci
continuarea lucrării de formare a bisericilor poate fi împlinită de
oricine altcineva în afară de un trup bisericesc ce acţionează
împreună pentru a determina care este voia lui Dumnezeu în aceste
privinţe şi a o împlini.
A
doua poziţie susţinută de unii care se numesc Baptişti este
ceea ce eu numesc opinia
autorităţii derivate din ordinare. Această opinie
afirmă că orice bărbat ordinat în lucrarea Evangheliei are
toată autoritatea de care are nevoie. În virtutea acelei ordinări el
poate administra ambele rânduieli, poate ordina lucrători şi poate
organiza biserici noi independent atât de membralitatea cât şi de
acţiunea unei biserici adevărate. Uneori aceasta se mai numeşte „opinia autorităţii
predicatorului”. Noi respingem această opinie fiindcă nu a fost
practicată în Noul Testament. Pur şi simplu nu se găseşte
nici în învăţătura, nici în practica lui Cristos şi a
apostolilor Săi. Nici un scriitor al Noului Testament nu o
încuviinţează şi nici noi nu ar trebui să o facem.
Există
mai multe pericole reale în această idee. Cei care adoptă
această opinie au creat o „clasă” de oameni speciali, care,
indiferent de devierile lor doctrinare sau incompatibilitatea lor morală,
sunt împuterniciţi să organizeze sau să refuze organizarea unor
biserici noi. Aceşti oameni ar avea o putere similară cu cea a
„episcopilor” sistemului Catolic. Această opinie promovează mercenarismul printre
aşa-zişii baptişti [Aceasta este traducerea care se apropie cel
mai mult de sensul complet al cuvântului englezesc „free-lance-ism”. Prin
„mercenarism” se înţelege aici activitatea oricărei persoane care
acţionează pe cont propriu, fără a fi autorizată de o
biserică. Autorul nu doreşte să sugereze că toţi cei
care susţin această opinie îşi vând serviciile. Există unii
care sunt conduşi de motive bune, şi nu urmăresc interese
financiare, deşi acţionează fără autoritatea bisericii
– n.tr]. Acest fel de lucrare mercenară este similară în unele privinţe
cu cea menţionată în Fapte 19:13 – adică aceea a unor iudei
rătăcitori, „care umblau din loc în loc”, neavând nici o altă
autoritate în afară de cea a lor înşişi.
Această
opinie, la fel ca prima, de asemenea face ca disciplina biblică să
cadă în derâdere şi să fie distrusă. Un astfel de om,
împuternicit la o ordinare îndepărtată cu o autoritate personală
aşa de mare, nu s-ar supune nici unei biserici. Un astfel de om ar putea
fi exclus corect dintr-o biserică iar lucrarea lui nu ar fi deloc
afectată, căci el a fost „ordinat”, şi, pentru a cita pe cineva
care afirmă această opinie, „Când
am fost ordinat am primit toată autoritatea de care am nevoie.” Noi nu
putem găsi nici o bază pentru opinia „autorităţii predicatorului”!
A
treia opinie, cea a autorităţii
denominaţionale, afirmă că o uniune, o comunitate
baptistă sau o adunare de lucrători acreditaţi de
denominaţie are autoritate să organizeze biserici noi. Astfel,
lucrătorii unei astfel de organizaţii se consideră pe ei
înşişi, şi sunt într-adevăr, o ierarhie care
stăpâneşte peste biserici – chiar şi problema naşterii
unora noi. Această opinie este demascată uşor deoarece Noul
Testament nu cunoaşte astfel de organizaţii omeneşti, precum
uniunile, comunităţile sau întrunirile lucrătorilor
acreditaţi de denominaţie şi de aceea nici Dumnezeu, nici
creştinii nou testamentari nu sunt obligaţi să recunoască
progeniturile lor omeneşti ca biserici adevărate.
A
patra opinie susţine căci Cristos, având toată autoritatea (Mat.
28:18), a dat porunci specifice bisericii Sale în privinţa lucrării
pe care trebuia să o facă în absenţa Sa. Această
poziţie o numesc opinia
autorităţii bisericii. Aceste porunci specifice sunt numite Marea Trimitere şi sunt de fapt o
delegare a autorităţii lui Cristos. Astfel, atât privilegiul cât
şi obligaţia – dreptul şi datoria – întregii slujiri a lui
Cristos a fost dat de El ucenicilor Săi organizaţi, Bisericii Sale.
Unii au numit aceasta opinia „bisericii mamă” deoarece necesită ca o
biserică existentă anterior să fie implicată în înfiinţarea
fiecărei biserici noi. În practică, această opinie susţine
că bisericile înfiinţate au 1) autoritatea delegată şi 2)
înaltul privilegiu şi 3) obligaţia de a ordina (de a pune deoparte
public) oameni despre care cred că sunt chemaţi de Dumnezeu la lucrare
şi de a-i trimite în locuri apropiate sau depărtate în efortul
bisericii de a îndeplini Marea Trimitere. Astfel, bisericile trebuie să
fie şi sunt implicate direct în înfiinţarea de biserici noi. Din
moment ce bisericile nou testamentare determină în mod obişnuit
voinţa bisericii prin vot, este rezonabil să aşteptăm ca
acţiunile bisericii să fie decise, dacă nu în unanimitate, cel
puţin prin votul majorităţii membrilor. Astfel, nici un grup de
indivizi botezaţi (sau nebotezaţi) nu pot acţiona în locul unei
biserici.
Această
opinie continuă practica Domnului nostru care Însuşi a ordinat
anumiţi oameni şi i-a trimis pentru înaintarea lucrării Sale
(vezi Luca 9:1, 2; 10:1; Marcu 3:14; Ioan 15:16; 17:18, etc.). Noi credem
că a vedea adevărata biserică [prin aceasta nu înţelegem
aşa-zisa biserică universală invizibilă, ci biserica
locală, trupul vizibil al lui Cristos – n. tr.] drept continuatoare a
lucrării pe care Cristos a făcut-o pe pământ este cea mai importantă
perspectivă şi una care ar trebui adoptată de fiecare copil al
lui Dumnezeu. Aşadar, opinia autorităţii bisericeşti este
consecventă cu Marea Trimitere
care a fost dată mai mult ca sigur bisericii Domnului. Dacă
trimiterea a fost dată celor unsprezece ca indivizi, atunci astăzi nu
avem trimitere, căci ei sunt toţi morţi. Dacă trimiterea a
fost dată celor unsprezece ca apostoli, astăzi nu mai avem trimitere,
căci nu mai există apostoli. Doar dacă privim trimiterea ca
fiind dată apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei în
calitate de biserică, cuvintele lui Cristos au un înţeles real
şi posibilitate de împlinire.
Opinia autorităţii
bisericii este clar cea corectă deoarece
urmează şablonul prezentat în Noul Testament. Acolo vedem că
bărbaţii au fost ordinaţi (puşi deoparte public de
biserică) şi apoi trimişi să facă lucrarea slujirii
pentru care Duhul Sfânt i-a chemat şi echipat (vezi Fapte 1:21; 11:22;
13:1-4; 15:25; 1 Timotei 2:7 , etc.). Această opinie este consecventă cu întreg Noul
Testament deoarece toţi cei despre care ştim că au botezat cu autoritate
scripturală în acel volum au fost: 1) bărbaţi; 2)
bărbaţi botezaţi; 3) bărbaţi ordinaţi; şi 4)
membri sănătoşi într-o biserică existentă anterior
şi înaintea căreia dădeau socoteală. Această opinie
este consecventă atât cu metoda scripturală de finanţare a
lucrării Evangheliei cât şi cu principiul răspunderii
predicatorilor implicaţi în lucrare înaintea bisericilor lor. (Suportul
financiar şi răspunderea pentru acesta merg mână în mână).
Predicatorii trimişi de bisericile nou testamentare sunt „îngrijiţi”
de biserici (susţinuţi financiar) (Vezi Tit 3:13; 3 Ioan 1:6 ). Exemplul lui
Pavel în privinţa răspunderii este următorul: întotdeauna
după călătoriile sale misionare, chiar şi după
vizitarea faimoasei biserici de la Ierusalim, s-a întors acasă la biserica
ce l-a trimis, din Antiohia Siriei. Acolo el a dat un raport al lucrării
sale în diferite locuri, arătând prin aceasta răspunderea sa
faţă de biserica ce l-a trimis (vezi Fapte 14:26, 27; 18:22). Aceasta
este şi astăzi practica misionarilor care susţin „opinia bisericii mamă”.
Misionarii
care susţin una din primele trei opinii menţionate mai sus pot
practica unele din măsurile de răspundere din motive practice,
adică pentru a menţine veniturile, dar cei care susţin opinia
autorităţii bisericii o fac în primul rând fiindcă este un
principiu biblic.
Noi
credem că opinia autorităţii bisericii este opinia conformă
orânduielii fiindcă nu încurajează o „clasă” de oameni speciali
înălţaţi la rang de stăpâni peste biserici. Noi credem
că aceasta este opinia scripturală întrucât NU încurajează
mercenarismul, adică existenţa unei clase de lucrători ai lui
Cristos care nu răspund nimănui ci doar lor înşişi şi
lui Dumnezeu.
În
concluzie, doresc să subliniez următoarele aspecte: Dacă oricare
din primele trei metode de organizare a bisericilor este corectă,
bisericile din Noul Testament au fost organizate greşit, căci ele au
fost organizate conform celei de-a patra opinii. Dacă una din primele trei
metode este corectă, acele biserici baptiste de-a lungul istoriei
organizate după acest tipar au fost organizate greşit şi nu
sunt/au fost biserici adevărate. Dacă a patra opinie despre
organizarea unei biserici este corectă, atunci primele trei sunt
nescripturale şi bisericile organizate
în oricare din acele moduri nu sunt biserici adevărate ale lui
Cristos.
Prima
opinie este o negare a autorităţii bisericii şi înlocuieşte
autoritatea bisericii cu autoritatea individuală. Într-un anumit sens,
este o stare de lipsă a legii. Prima poziţie afirmă că un
grup de indivizi botezaţi pot să se retragă din biserica lor
şi, independenţi faţă de oricine, să se organizeze
într-o biserică baptistă adevărată. A doua poziţie
promovează o clasă de lideri religioşi în poziţii de
autoritate, dar şi anarhia. Aceasta afirmă că există un cler
sau o clasă specială de bărbaţi ordinaţi care au
autoritatea de a organiza biserici baptiste adevărate pe cont propriu,
separat de orice acţiune a unei biserici cu excepţia celei de
ordinare anterioară a lor pentru lucrare. A treia poziţie este total nescripturală
deoarece depinde de organizaţii omeneşti pentru autoritate. Mai mult,
această poziţie stabileşte o adevărată ierarhie (un
corp conducător al unui cler organizat – definiţia mai completă
a ierarhiei). A patra poziţie promovează democraţia biblică
sub Domnul Isus Cristos Capul. Afirmă că fiecare biserică
baptistă adevărată este capabilă şi responsabilă
să fie implicată activ în îndeplinirea Marii Trimiteri atât
acasă cât şi peste hotare. Această poziţie afirmă în
continuare că puterea de luare a deciziilor de ordinare pentru lucrare, de
trimitere a misionarilor şi de eliberare a membrilor cu scopul de
organizare de biserici noi se regăseşte între membrii bisericii ca
trup, şi nu într-un cler sau într-un grup de membri ce acţionează
independent de biserică, luată ca întreg. Aceasta este metoda
biblică şi conformă orânduielii. „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi în
rânduială” (1 Corinteni 14:40).
În limba română de Iosif Raul Enyedi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu